"Fram"

Restaurarea unui frigider Fram din 1968 nu este doar un proiect de bricolaj; este o călătorie emoțională înapoi în timp, o reconectare cu rădăcinile și o celebrare a designului românesc autentic.

Am descoperit acest frigider într-un anunț pe OLX, la 350 de km distanță de casă și am pornit la drum.

Fram-ul din 1968 nu este doar un aparat electrocasnic; este o piesă de istorie, o mărturie a perioadei în care România producea cu mândrie electrocasnice durabile și estetice.

În procesul de restaurare, fiecare detaliu contează: de la recondiționarea compresorului original până la refacerea finisajelor exterioare. Este o muncă migăloasă, dar satisfacția de a readuce la viață un obiect cu valoare sentimentală și istorică este inegalabilă.​

Această inițiativă nu este doar despre un frigider; este despre păstrarea vie a amintirilor, despre respectul pentru meșteșugul românesc și despre inspirația pe care o putem oferi generațiilor viitoare. Fram-ul restaurat va fi mai mult decât un obiect funcțional; va fi o punte între trecut și prezent, un simbol al identității noastre culturale.

Totul a pornit într-o toamnă, când am dat peste frigiderul ăsta Fram din '68 la un anunț în Cluj. Nu era planificat — cumva, de când cu lockdown-ul, am început să privesc altfel lucrurile vechi, să le văd nu ca pe niște resturi, ci ca pe niște piese de poveste.
L-am încărcat cu grijă în remorca mașinii și am pornit spre Reșița. Pe drum, uitându-mă din când în când în oglinda retrovizoare la remorcă, am început să îmi imaginez cum o să-i dau din nou viață. Nu era doar un frigider – era începutul unui proiect care, fără să îmi dau seama, mă lega de ceva mai mare decât mine: o bucată de istorie care merita salvată.

Am ajuns pe seară, obosit dar încântat. L-am lăsat în atelier, știind că de aici începe treaba grea... dar și cea mai mișto parte.

După ce l-am adus acasă și am mai tras un pic de timp, a venit momentul să pun efectiv mâna pe scule. Prima regulă la chestii din astea vechi: înainte să visezi la vopsele și finisaje, trebuie să vezi exact cu ce te lupți.

Am început demontarea într-o dimineață răcoroasă, cu o cafea amară într-o mână și o trusă de șurubelnițe în cealaltă. Ușa s-a dat jos relativ ușor — balamalele încă țineau bine, ceea ce sincer, m-a surprins. Apoi, rând pe rând, am scos rafturile, suporturile de sticlă și garniturile, care între timp deveniseră cam fragile.

Interiorul era plin de urme de rugină și de mirosul ăla specific de metal vechi, amestecat cu un vag iz de motorină. Compresorul părea original, dar clar nu mai avea ce să miște fără o revizie serioasă. Am făcut poze la fiecare pas, pentru că știam că la un moment dat o să mă întreb „de unde naiba era șurubul ăsta?”

N-a fost genul de muncă glorioasă — mai mult scame, praf și șuruburi încăpățânate. Dar în timp ce îl desfăceam bucată cu bucată, parcă începeam să îl cunosc. Nu era doar un frigider abandonat. Era Fram-ul meu.

Am terminat ziua cu atelierul plin de piese și cu palmele zgâriate, dar cu zâmbetul ăla tâmp pe față pe care îl ai doar când simți că faci ceva care contează, măcar pentru tine.
Bineînțeles, când lucrezi cu șuruburi vechi de 50 de ani, nu te poți baza doar pe forță brută. WD-40 a fost ajutorul de bază la fiecare pas. Am pulverizat generos pe balamale, șuruburi și orice piesă metalică înțepenită. Am lăsat să-și facă efectul câteva minute, iar apoi toate au cedat cuminte, fără să forțez nimic. A fost genul de detaliu care a salvat mult timp și nervi, și care a făcut ca demontarea să se desfășoare exact cum trebuie: curat, fără piese rupte sau stricate.

După atâtea seri de șlefuit, curățat și ajustat, în sfârșit am ajuns la partea aia satisfăcătoare: reasamblarea. Genul de moment pe care îl vezi prin reclamele vechi — totul curat, aliniat, strălucind cât să nu-i pierzi sufletul de vintage.

Am început cu carcasa, care arăta acum exact cum îmi imaginam: linia clasică Fram, cu luciul ăla discret, fără să pară că a trecut printr-un salon de înfrumusețare. Ușa s-a montat perfect, cu o închidere fermă, grea, de parcă îți amintea subtil că odată lucrurile se construiau să țină o viață.

Am reinstalat rafturile, am refăcut sistemul de iluminare din interior (un bec simplu, cald, nimic strident) și am pus la loc fiecare șurub, fiecare piesă, exact așa cum le documentasem la demontare.

Și apoi... momentul adevărului. Am băgat ștecherul în priză.
Un bâzâit scurt, apoi liniște...Ușor, aproape respectuos, frigiderul începea să răcească încet, fără zdrăngănit, fără vibrații aiurea.

Am tras un pas în spate, cu mâinile încă murdare de praf fin de metal, și l-am privit: un Fram '68, refăcut, funcțional, exact cum mi-l imaginasem în toate serile în care visam la el.

Nu-i un obiect de muzeu. E o piesă vie, cu zgârieturi discrete și povești ascunse în fiecare colț — dar e al meu. Și funcționează mai bine decât multe chestii făcute azi.