Reinvierea unui espressor Bosch cumparat din piata de vechituri

Totul a început cu un drum în piața de vechituri. Am dat peste un moșuleț care avea o tarabă micuță, unde am văzut un aparat de cafea murdar și vai de mama lui. Mi s-a făcut „milă” de el și am zis să-i fac o bucurie și moșneguțului, să facă o vânzare.

Am trecut de mai multe ori pe lângă domnul cu espressorul și părea că nimeni nu ar vrea să ia acasă „urâtul” ăla de Bosch. L-am cumpărat cu gândul că ar trebui să fie un proiect interesant.

Bineînțeles că am întrebat dacă e funcțional, iar moșul, în primă fază, a spus „da”, apoi s-a mai gândit și a spus că, dacă nu e funcțional, o să-mi cumpere el o cafea din târg, în caz că nu merge jucăria, iar eu i-am spus că, dacă e funcțional, o să-i aduc un termos cu cafea 😉.

În drumul spre casă eram cu gândul la cafea fierbinte făcută la noua jucărie, lucru care, bineînțeles, nu s-a întâmplat.

Am ajuns acasă, am curățat superficial aparatul, cu gândul la raftul cu scule și la partea unde țin spray-urile de nădejde la fiecare proiect început. I-am dat aparatului o gură de apă, părea însetat de pe drum 😁, l-am băgat în priză și cam atât — a făcut „dambla” câteva secunde, dar se pare că nu-i place ceva. Mă gândeam acum: „Nu-i place apa? I-am dat prea multă?”.

Cred că se înecase și a început să scuipe și să tușească de parcă a fost tras la mal 🤣. Una peste alta, m-am trezit cu o mare baltă pe podeaua atelierului. Mă pregăteam să-mi întind scaunul de pescuit să văd dacă „trage ceva” :)).

Am început dezasamblarea, l-am „dezbrăcat” de carcasă și am început să caut probleme evidente vizual. După ce am aruncat un ochi scurt la măruntaie, am preferat să încep cu o curățare cu pensula și suflare cu jet de aer. Am alungat toți foștii „vizitatori” din interior: corpuri de gândaci defuncți, zaț de cafea care intrase în toate locurile nepotrivite, mucegai și altele.

Apoi am început să sap mai adânc. Primul pas, după operațiunile de mai sus, a fost să-l opresc din „plâns”. Am găsit o piesă ruptă/crăpată, un fitting care părea să fie din fibroplastic, conectat printr-un furtunaș de la ieșirea din pompă către intrarea în boiler sau schimbător de căldură. Găsisem suspectul principal.

Am scos letconul din dotare și l-am folosit pentru a „suda” victima. L-am și întărit puțin cu niște resturi de ABS rămase de la un alt proiect, cu o bară față de la mașină. M-am gândit: „Ce rău poate să facă o bucată de autoturism într-un aparat de cafea? :))”.

Am făcut un test de presiune și părea că am reușit să-l fac etanș chiar din prima încercare. După toată amestecătura de procese, am asamblat parțial aparatul, să văd dacă am împăcat circuitul de apă și nu mai plânge în fața mea — și chiar așa a și fost.

Bineînțeles că nu s-a terminat totul aici. După ce a început să „bea” apă, s-au liniștit spiritele și m-a lovit cu alte zgomote străine, de parcă se apuca să rupă ceva, și l-am oprit imediat.

Am observat că grupul de infuzare era blocat, iar partea din spate, din zona râșniței de cafea, făcea un zgomot ce părea anormal. Fără să stau pe gânduri, am întins mâna spre raftul cu WD-ul de nădejde la fiecare proiect început.

Am aplicat ușor o peliculă de WD-40 pe sinele de culisare ale mecanismului de grup infuzor și la rotițele dințate ale mecanismului de la râșniță. Zis și făcut — după o bucățică scurtă de timp, în care am lăsat magia WD-ului să-și facă treaba, am reușit să deblochez manual ambele mecanisme.

Chiar mă gândeam: „O fi așa simplu?”. Clar că nu a fost :)).

Am pus totul la loc, într-o stare semi-asamblată, cât să-mi dau seama dacă mai găsesc vreun vinovat. Am pornit aparatul din nou — a început totul ca o ploicică de vară, puțină „apică”, zgomote de angrenaje care nu mai sunt așa furioase și… hop, pauză.

„Ce ar putea să mai aibă?”, căutam cu privirea și în gânduri, când am observat, în tăvița de scurgere neagră, niște picățele albe, de parcă mă uitam la cerul înstelat. M-a lovit în plin. Era destul de clar că nu s-a terminat aventura. Sigur era înfundat cu calcar.

Am stat și am reflectat, pe lângă desfăcut toate furtunașele și toate fittingurile posibile. Am găsit „buba”. „Cum fac acum să intru în toate găurelele alea care nu sunt mai mari de 2–3 mm?” — și m-a lovit inspirația.

În primă fază mă gândeam la oțet, dar apoi m-am răzgândit. Știam că ar fi eficient la îndepărtat calcarul, dar mi-am spus: „E aparat de cafea, nu aparat de făcut salată” :)).

Aici am făcut-o părtașă și pe mama mea, care mă învățase o șmecherie: sare de lămâie (sau acid citric, într-o denumire mai comercială). Ea mai folosea trucul ăsta în soluție cu apă pentru a curăța robineți și alte suprafețe pe care se prindea calcarul ăsta nenorocit.

Așa am și făcut. Deja eram băgat de mai mult de 3 zile în proiect și îmi stătea gândul doar la ceașca aia de cafea caldă făcută acasă — trebuia să o am.

Am fugit la bucătărie și am luat din rezerva mamei de sare de lămâie, am preparat soluția cu apă caldă, am pornit utilajul și l-am rugat să bea din soluția magică preparată acasă, apoi l-am lăsat să se odihnească. Era destul de târziu și am zis că meritam amândoi o noapte de odihnă.

După toată treaba asta, am lăsat să mai treacă o bucată de timp și mi-am văzut de activitățile obișnuite, dar cu gândul spre aceeași cană de cafea caldă mult așteptată.

Înarmat cu speranță (și cu vreo 2 beri), am zis că a venit momentul. L-am lăsat să se odihnească mai mult de 24 de ore. Trebuia neapărat ca aparatul uitat și neglijat să intre iar în câmpul muncii.

M-am apucat să-i fac o „baie”, adică să-l clătesc cu apă proaspătă. Am făcut treaba de vreo 3–4 ori, ca să fiu sigur că nu rămân urme de soluție acră și nu-mi strică gustul și experiența cafeluței de mult așteptate.

După ce s-a terminat cu băița, i-am pornit un ciclu de făcut ceai și apă caldă, să verific dacă mai plânge pe undeva. Totul a decurs fix cum ar trebui, fără urme de apă și fără zgomote care să pară anormale.

Am alimentat coșul cu cafea boabe proaspătă și am apăsat pe „start”. Totul a decurs conform așteptărilor: a ieșit o cafea cremoasă, densă și numai bună de savurat între pauzele de la viitoarele proiecte.

Bineînțeles că nu am lăsat lucrurile așa. M-am gândit la o ghidușie și, cu bătrânul recipient de WD-40 care a fost prezent și la alte proiecte din trecut, l-am transformat într-un pahar numai bun de savurat și o bericică după atâta șurubăreală și inovații casnice.

Cam asta a fost călătoria aparatului uitat în talcioc și a efortului din spate. Sper că v-a plăcut istorisirea și, vorba aia, „să aveți poftă la cafeluță”.